Despre mine

Stancu Constantin

Jurist - Scriitor (Scrib)

Blogs Home » Litere » Literatura » ARHIVE LITERARE

ARHIVE LITERARE

Creații literare originale. Poezii, proză, conică literare, cărți apărute, semnale evenimente literare, portrete literare, reviste

Articole Blog

01. Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 15 septembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Florin Iaru, Horia Șerban și Toni Chira - Sep 15, 2019 12:56:00 PM

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 15 septembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Florin Iaru, Horia Șerban și Toni Chira. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul recent al lui Florin Iaru, „Jos realitatea!” (Paralela 45, 2019).

Florin Iaru (n. 1954) este unul dintre cei mai titrați poeți optzeciști. A fost membru al Cenaclului de luni, publicând în 1982 legendarul volum colectiv „Aer cu diamante” (al cărui titlu este dat de un poem al său), alături de Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu și Ion Stratan. A publicat volumele de poezie „Cântece de trecut strada (1981), „La cea mai înaltă ficțiune” (1984), „Înnebunesc și-mi pare rău” (1990), „Poeme alese (1975-1990)” (antologie, 2002) și îndelung așteptatul „Jos realitatea!" (2019), precum și trei cărți de proză scurtă: „Fraier de București” (2011), „Povestiri cu final schimbat” (2013), „Sânii verzi” (2017).
Horia Șerban (n. 1995) a absolvit Dreptul la București, iar acum urmează cursuri de masterat la aceeași facultate. A publicat în „Poesis internațional”, „Vatra”, Subcapitol.ro și citește pentru a cincea oară la Institutul Blecher, prima sa lectură fiind la ediția 98 din 30 noiembrie 2014. În 2016, a inițiat, împreună cu Robert Dahlquist, proiectul de poezie, muzică și video mapping „Twinbeat”.
Toni Chira (n. 2003) învață la Liceul Teoretic „Alexandru Papiu Ilarian” din Dej, unde a pornit în ianuarie, împreună cu poetul Radu Zăgrean, cenaclul „Clepsidra”.

Moderator: Claudiu Komartin
02. Rana dintre Pământ și Cer - Sep 15, 2019 12:54:00 PM

LASĂ-MĂ


lasă-mă să-Ţi sărut rănile  - să mă pot molipsi – şi eu – de Răstignire  -  să devenim Frate  şi Soră – Ocean de-Auroră - plutind  - auster - în Lumina Marii Răni – dintre Pământ şi Cer
***
Prof. dr. Adrian Botez
03. MIC TRATAT DE POETICĂ... „Cartea lui Adrian Botez completează, fericit, o bibliografie destul de precară şi umple un mare gol din eseistica românească. Cred că şi îndelungata lui experienţă de profesor şi de conducător al cenaclului literar, din liceul unde a funcţionat mai multe decenii la rând, l-a condus la concluzia că tinerii, cei cu abilităţi literare şi cu vocaţie creatoare, chiar au nevoie de un îndrumar, care să-i aşeze într-o direcţie, într-o opţiune, într-un sens şi într-o manieră literară, cu toate motivaţiile teoretice, asumate imperativ” - Sep 15, 2019 12:48:00 PM

 Adrian Botez : „MIC TRATAT DE POETICĂ”

      A trecut multă vreme - de fapt, multe decenii – de când Adrian Botez mă ţine în priză calofilă, trimiţându-mi, cu o consecvenţă de prieten adevărat, cărţile sale, parcă special pentru a mă fascina şi complexa cu productivitatea sa. Este, după câte-mi dau seama, unul dintre cei mai productivi scriitori, din câţi conţine breasla noastră actuală.       Dacă-l invidiez? Bineînţeles, dar nu pentru prolificitatea sa genuină, ca autor, ci pentru neputinţa mea de  a mă ţine în ritmica noutăţilor propuse de el şi pentru că îmi induce un simţământ de culpă prin omisiune, prin mulţimea isprăvilor sale scriitoriceşti, rămase în afara capacităţii mele de lectură.       Recent, ne propune, iată un Mic tratat de Poetică (Editura Rafet, Rm. Sărat,2019) – lucrare curajoasă şi mai mult decât necesară spiritului nostru public, marcat de o inflaţie de poeţi prolifici şi agresivi : mulţi dintre ei nici n-au auzit de imperativele actului de creaţie, dar scriu carte după carte, ajungând ca numărul cărţilor publicate să fie mai mare decât al celor citite, în toată perioada formării lor intelectuale. A fost o vreme când fenomenul acesta a mai fost descurajat, de către Alex Ştefănescu şi emisiunea sa televizată Tichia de mărgăritar, dar fenomenul a devenit prea generalizat, pentru a fi asanat de o singură emisiune.
      Am avut posibilitatea să cunosc mulţi premianţi ai Festivalurilor de poezie, organizate peste tot în ţară, şi mulţi dintre cei ce-mi induceau o nestăvilită îndoială, încercau să mă convingă, prin numărul mare de premii obţinute, la aceste manifestări. Voiau să mă convingă prin cele 18-20 de premii obţinute, pe la diferite festivaluri din ţară. Uneori, mi-am arătat surprinderea, chiar şi faţă de juriile stabilite să decidă asupra calităţii şi valorii lucrărilor prezentate la concurs - şi m-a consternat explicaţia oferită : precum că din plicurile primite, trebuia, musai trebuia să aleagă şi să premieze pe cineva, chiar  şi în condiţiile când diletantismul şi precaritatea erau evidente. Nu-s deloc sigur că toţi aceşti tineri care bat la porţile afirmării literare au o idee, oricât de vagă, de teorie literară, c-au auzit despre Poetica lui Aristotel, despre Arta poetică a lui Boileau, sau despre alte exegeze de teorie literară, mai noi,  apărute în ultimii ani.        Cartea lui Adrian Botez completează, fericit, o bibliografie destul de precară şi umple un mare gol din eseistica românească. Cred că şi îndelungata lui experienţă de profesor şi de conducător al cenaclului literar, din liceul unde a funcţionat mai multe decenii la rând, l-a condus la concluzia că tinerii, cei cu abilităţi literare şi cu vocaţie creatoare, chiar au nevoie de un îndrumar, care să-i aşeze într-o direcţie, într-o opţiune, într-un sens şi într-o manieră literară, cu toate motivaţiile teoretice, asumate imperativ. Cineva trebuia să atragă atenţia numeroşilor amatori - celor mulţi, care fac literatură după ureche şi-şi trâmbiţează genialitatea claxonat - că actul de creaţie literară implică anumite rigori, o anumită cultură, că nimeni nu poate răsări din nimic, în absenţa unui pat germinativ productiv.       Adrian Botez şi-a asumat acest rol propedeutic şi pune la dispoziţia tinerilor creatori, dar şi tuturor celor interesaţi, un instrument de lucru, un îndrumar care nu trebuie să lipsească de pe masa de lucru a celor dornici de afirmare literară. Ba, chiar merge mai departe şi consideră că şi facultăţile de profil au nevoie de un curs universitar, care să inducă studenţilor exigenţele actului de creaţie.         Locul geometric al întregii arhitecturi propuse de Adrian Botez este Cuvântul, dar Cuvântul în înţelesul lui biblic, unde avea funcţii constructive, demiurgice, dacă avem în vedere că toată Facerea s-a realizat prin intermediul Cuvântului. Autorul insistă mult asupra acestui aspect şi conferă Cuvântului o triplă accepţie: de corporalitate materială, de Suflet şi de Duh (Spirit). De vreme ce Cuvântul este semnul lingvistic al unei denominări, autorul, în Micul său tratat de Poetică, îşi propune să-l dispună într-o întreită perspectivă; să alcătuiască o istorie a opiniilor despre poezie, să diferenţieze semnul lingvistic, aşa cum a fost statornicit de Saussure şi semnul poetic ca revelaţie divină şi să redea dimensiunea lui cosmo-divină, prin actul transfigurării. S-a spus adesea că poezia este suflarea lui Dumnezeu pe pământ, ori tocmai acest aspect orfic a fost eludat de Ferdinand de Saussure şi de ciracii lui - europeni şi/sau de peste ocean.        Adrian Botez are meritul de a fi restabilit înţelesul primordial al semnului poetic şi de a-l fi analizat în toată complexitatea lui semnificaţională. Arta, spune autorul, arta în general şi cea poetică în special, este expresia nostalgiei fiinţei după starea originară, expresia voinţei fiinţei de a se autorecupera, de a-şi revela Logosul (de a se revela prin/ca Logos) . Logosul este ordinea ritualică (liturgică) a gesturilor (re)sacralizante  - dar, poate, în primul rând,  este acea vibraţie (ca pendulare între starea de personalitate-criză  şi starea de impersonalitate sublimă, atotechilibratoare), sesizabilă,  ca fond cosmic al fiinţării, ca tonus (vital şi recuperator întru divin, în acelaşi timp) al cosmosului-fiinţare (p.97)         Cartea lui Adrian Botez nu este deloc o lectură uşoară, dar ea trebuie citită cu atenţie, şi chiar recitită, pentru a-i pătrunde toate sensurile şi toate valenţele implicite - dar cine o înţelege cu adevărat, poate spune c-a înţeles ceva din rosturile poeziei, în ansamblul generos al vieţuirii frumoase. Îl felicit pe autor, pentru această minunată ispravă eseistică şi-l aştept şi cu alte izvodiri epistemice, pentru limpezirea, din perspectivă modernă, a unor procese care au preocupat omul şi umanitatea - de la Aristotel, şi până în zilele noastre.
                                                                                                   Tecuci, IONEL NECULA
04. Biserica? „Clasa politică a găsit mereu prilejul de a-şi face propagandă gratuit, unii oameni politici şi-au amintit brusc că omul bisericii nu a fost decorat, deşi au fost ocazii; alţii s-au gândit că e momentul să plătească zeciuiala şi au apelat la bugetul public; alţii că e mai moral să apari la sicriul celui decedat, decât să fii mort tu în ochii publicului, a presei; iar comuniştii au făcut gestul crucii după o coregrafie modernistă, greu de acceptat...” - Sep 13, 2019 2:56:00 PM

...testul...

Motto:  „Tigaia lămurește argintul, şi cuptorul lămurește aurul; dar Cel ce încearcă inimile, este Domnul”.  Biblia – Proverbe 17 :3

Trăim într-un mediu creştin, într-o vreme când lumea se află în schimbare. Când afirm oglindă, mă gândesc la oglinda Cuvântului... Aveam nevoie de acest test, un test de fidelitate faţă de dragostea lui Dumnezeu pentru noi, care ne-a pus la dispoziţie un timp de pace, cu toate că vremurile sunt mişcătoare, cu toate că trăim pe nisipuri mişcătoare, dar pacea e un dar divin . La asta se adaugă munţii, sau verdele câmpului, apa ca o binecuvântare, aerul ca albastru ce ne cheamă pentru ridicarea la cer.Clasa politică a găsit mereu prilejul de a-şi face propagandă gratuit, unii oameni politici şi-au amintit brusc că omul bisericii nu a fost decorat, deşi au fost ocazii; alţii s-au gândit că e momentul să plătească zeciuiala şi au apelat la bugetul public; alţii că e mai moral să apari la sicriul celui decedat, decât să fii mort tu în ochii publicului, a presei;  iar comuniştii au făcut gestul cruciidupă o coregrafie modernistă, greu de acceptat...Formatorii de opinie şi-au adus aminte că ei fac legea în România, beneficiază de poziţia în rândurile din faţă ale televiziunilor publice sau private şi au căutat în mod repetat să facă o  „analiză”profundă a vieţii din Biserică, după modelul şi după stilul lor civil, fără legătură cu credinţa.
Analiza s-a făcut după principii specifice aplicate partidelor politice, au confundat în mod grosolan si descalificant Biserica cea reală cu un partid. Nici nu au realizat cât sunt de penibili, de fapt nu au realizat cât de jos sunt, nu aveau organ pentru asta şi, din păcate, nu au, deşi ei cred în felul lor, fără să citească Biblia, fără să fie parte din Biserică, fără să aibă viaţă spirituală. Au făcut „analiza” unui fenomen de care sunt rupţi cu adevărat, nu au habar şi nici nu trăiesc marile momente ale credinţei.Din acest test au rezultat următoarele lucruri principale: -      La baza credinţei este Evanghelia, care a fost prea puţin în atenţia opiniei publice, dovadă că această carte modernă eternnu se studiază de cei învăţaţi, dovadă că învăţaţii, paradoxal, sunt analfabeţi. Mulţi învăţaţi şi-au dat tot felul de doctorate, au studiat, dar cartea care arată cum trebuie să fie viaţa noastră, Biblia, nu este studiată. E studiată cartea autovehiculului, a maşinii de făcut cafea, programele de calculator, toţi aceştia ştiu cum se foloseşte calculatorul, dar nu au habar cum să trăiască după modelul dat de Dumnezeu omului, dacă Dumnezeu nu a murit, cum cred unii, care au făcut un „ brand„ bun din moartea Celui Prea Înalt ...-      Există o confuzie: este Biserica o instituţie, o asociaţie non profit, o fundaţie, poate un partid,  se uită că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, deci nu pentru oameni, ci pentru Mântuitor, e Biserica ... -      Se crede că Biserica se poate conduce după legi omeneşti, dar în Casa lui Dumnezeu e rânduială, El a lăsat Constituţia Sa, Biblia, care arată cum se conduce Biserica Sa, căci aparţine lui Dumnezeu, nu oamenilor ...-      Mulţi uită că Biserica este formată din Pietre Vii, adică noi, iar Piatra din Capul Unghiului, cea care ţine clădirea unită,  este Hristos ...  piatra aceea lepădată mereu de zidari ... din păcate în mai toate timpurile ...-      A fost omis un lucru important, ceea ce sfinţeşte pe om este adevărul lui Dumnezeu care este ascuns în Hristos, în Biblie, nu în proceduri, ritualul baroc sau vorbe, vorbe  ...-      S-a uitat că Hristos nu avea unde să-şi pună capul, dar cei de astăzi îşi fac vile cu vedere spre U.E... -      Mulţi uită că este important să te îmbraci în Hristos, după cum ne scrie Sfântul Apostol Pavel ..., hainele la modă, cu stil, de casă de modă, nu se potrivesc unor creştini ...-      S-a omis faptul că lucrul care îi deosebeşte pe creştini e dragostea unora dintre ei pentru alţii, pentru ca lumea să vadă că suntai lui Hristos, deci semnul după care se deosebesc cei credincioşi faţă de lume, este dragostea ...o lege unică, simplă şi care împlineşte toate poruncile ...
Din fericire pentru adevăraţii creştini Biblia a descris aceste vremuri din urmă, iar comportamentul multora nu este o surpriză, ci o confirmare a profeţiilor. Aici nu e vorba de o biserică sau alta, e vorba de Biserica Creştină, care dincolo de formele vizibile, trecătoare de pe pământ, chiar imperfecte, este Biserica lui Hristos...Fără Hristos lucrurile nu au sens, sunt doar sisteme politice, sociale,  deci...Apostolul Pavel a afirmat clar că înţelepţii lumii l-au crucificat pe Hristos, istoria s-a mai repetat, Hristos a fost crucificat încă o dată de înţelepţii din România... Și va mai fi, din păcate!Parcă îl aud pe Iisus: 
„Ce ar folosi unui om sa cîştige toata lumea, daca şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? „ – Biblia – Matei 16:26.
Dacă politicienii, ziariştii, VIP-aurile şi-ar putea răspunde simplu în cămăruţa lor, dacă ar închide uşa după ei şi ar încerca să-şi răspundă cu adevărat, ar afla multe... Dar nu au timpul necesar…Nu-şi pun astfel de întrebări, Biblia e o carte demodată, nu-i aşa?

Constantin Stancu 03 august 2007 - 
Foto: Clădirea bisericii de la Densuș...


05. Mariana Brăescu și actualitatea istoriei... Caligula este mereu la modă! - Sep 13, 2019 2:45:00 PM

CALIGULA
Mariana Brăescu ne-a provocat cu piese de teatru AL TREISPREZECELEA CAESAR, la București: Editura CARPATHIA PRESS – 2005,  o piesă scrisă în anul 1985, dar actuală prin personajele sale, prin lumea descrisă care ne intrigă, dar pe care o recunoaştem, o ştim de undeva, din istorie, din literatură, din filozofie, din filme, de la televizor. Cred că personajul principal este „Caesarul Caligula”, unul dintre împăraţii nebuni ai fostului Imperiu Roman, figură emblematică a istoriei lumii prin eroarea monumentală a gândului uman ros de cariul puterii. Deşi este personajul unei opere literare, deşi nu trăieşte în piesă ca personaj viu, el marchează celelalte personaje pe care le îmbolnăveşte de putere.
Fundalul de timp al piesei este fixat între cele două războaie în România, o perioadă interesantă a istoriei noastre, criticată în comunism ca apogeul corupţiei, considerată ca o epocă reuşită după 1989 când problema principală a României a devenit corupţia. Personajul principal al piesei este Popescu Beizadea (nune reuşit!) un pamfletar la modă în epocă, dar şi autor de drame istorice vândute pe taraba gloriei literare unor neaveniţi ca Anatol Lambru şi Magdin Verdea, dornici de a cumpăra gloria.  Schema tensiunii sociale este valabilă, totul se vinde: opera literară, imaginea, schema de a înşela, limbajul agreat de vreme, moartea în sine este de vânzare, totul este patentul „ tip Caligula „ , unde lucrurile devin alunecoase, lichide. Cântăreaţa de local Panseluţa Beraru (alt nume reuşit) este o figură care dă culoare acţiunii, care dinamizează totul prin non valoare prin fals, numai pretenţii şi aere de vedetă, dar personaj principal pe paginile ziarelor datorită maestrului Beizadea. Chiar şi adjunctul acestuia, pe nume Îngeraş, participă la marele scandal al autenticităţii operei de artă. Locotenent al bâlciului de ocazie , maestru al pupatului din eroare, acesta asistă la drama  „ personalităţilor „ menite fie să cumpere, fie să vândă glorie. Drama istorică despre Caligula până la urmă este dată publicităţii, surpriza este mare, autorul nu este nici Popescu  Beizadea, nici cei doi mari scriitori Lambru şi Verdea, ci altcineva – anonimul Capiţa, moştenitorul. De fapt opera literară, ca act al creaţiei, scrisă într-un mediu al tranzacţiilor de tot felul, nu mai aparţine nimănui, precum Caesarul care nu mai aparţine timpului. Piesa merită citită pentru că este alertă, este actuală, pune accentul pe mizeria morală şi pe limbajul gratuit care trădează de fapt caracterul personalităţilor, a vip-urilor de tot felul, imagini cumpărate cu preţul pierderii identităţii. Mariana Brăescu a reuşit să dea viaţă unor personaje bine creionate, să ne redea o epocă simbol, cu multe accente de culoare actuale încă. Piesa are nerv, are final, are personaje, are un scop. Este o frântură de viaţă care merită reţinută, pentru că ne transmite un mesaj important – căderea umană este la modă, iar personajul principal Caligula dă putere celorlalţi, chiar dacă este doar incrustat în trecut, dar tocmai trecutul îl face actual, prin boala bolilor - puterea. Prezenţa scriitoarei anonime, a scribului nevăzut dar care marchează piesa de teatru, prezentă în diferite puncte ale scenei sau ale acţiunii, rupând ritmul  fals al piesei de teatru prin  țăcănitul maşinii de scris, sunet adevărat, ca semn al creatorului care suferă pentru operă, să sens discret întregii mişcări de ansamblu. De fapt toate personajele principale nu suferă pentru opera lor, totul este dor un joc de-a gloria pentru ei, doar aplicarea metodică a unor scheme agreate de epocă. „Îngeraş ! De – aceea nu eşti demn de şcoala mea. Eu vreau canalii ! Tu eşti lichea”.  afirmă Popescu Beizadea. Se pare că aceasta este filozofia  oamenilor în istorie. Beizadea este cunoscut de lumea literară, a tipărit pagini importante, dar nu le-a semnat, a scris, dar a şi vândut, a pus la cale jocul de marele scriitor pentru a putea vinde bine gloria pe taraba istoriei. „Estetica –i curvă mare. Eu vreau să-mi spui lăutăreşte: ce vrei cu asta?” – frază clară care demonstrează poziţia faţă de opera literară. Panseluţa Beraru beneficiază de cronici importante în revistele vremii, este artista cântecelor de mahala, a manelelor şi a modelor trecătoare, dar stă bine înfiptă în epocă prin superficialitate pentru că asta vrea lumea. De fapt personajul acesta dă echilibru piesei de teatru prin scopul precis pe care-l urmăreşte: căderea ca formă de urcare în schema vieţii. Semnificativă este scena în care doi bărbaţi, specialişti în înmormântări, îi pregătesc ultimul drum al maestrului Beizadea, profesionalismul lor care dă măsura adevărului epocii: totul trebuie înmormântat pentru că se plăteşte pentru asta. Scena merită  reţinută ca o bijuterie satirică perfectă. Cei doi stau la uşă, sunt prezenţi…Piesa trebuie primită corect pentru marchează un pas matur al autoarei în literatura română, autoare stăpână pe replici, pe acţiune, pe sensul discret al valorii în mijlocul  non-valorii. Maşina de scris tăcăne, scribul notează totul, personajele mor, visând la Caligula, la Imperiu, la glorie, la bani, la cădere…În piesa aceasta totul se leagă pentru a marca viaţa ca modă şi ca mod de a rata şansa trăirii cu adevărat… 

Constantin Stancu            
06. Eugen Evu: ACUM... Poem de pe discheta roz. Puțină istorie lirică - Sep 13, 2019 2:39:00 PM

Acum
Uită-l pe cel de ieri.Fii cel de mâine.De neuitat este Ceea ce arde a fiSe extrage esenţaSâmburii sunt şiÎnghiţiţi de transsubstanţă.


Ni s-au smuls dăruirileHipnoză pe fluturii visuluiSpini care scriu semioticaÎnfloririi.
Lasă-i tainei Rădăcinile libere-Recoltează la vârfSimetriile .

Uită-l pe cel de ieriFii cel de mâine.
Eugen Evu
Decembrie 2006 
Notă. În decembrie 2006 Eugen Evu mi-a înmânat o dischetă roz cu titlul Stănciene... Erau poeme scrise în oglindă. Unele au apărut în revista electronică Agero Stuttgart prin bunăvoința domnului Lucian Hetco, redactorul revistei. Am păstrat-o pentru un acum dintotdeauna... Despre Eugen Evu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_EvuFoto: Eugen Evu

07. Ionuț Caragea: Despre mesager într-o lume în care oamenii și-au pierdut sufletele... *Dacă la Matei Vişniec poemul se citeşte pe sine, autodevorându-se (motivele fiind mai multe, printre care şi indiferenţa sau lipsa de înţelegere a celor din jur), la Constantin Stancu se simte nevoia transcendentală de ocrotire divină, nevoia de a rămâne în atenţia creatorului suprem: „Scrie-mă, Doamne, repede, pe ceva, scrie-mă, / nu refuza poemul care sunt în vârful degetelor Tale…” (Scriere)* - Sep 13, 2019 2:30:00 PM

Mesager şi călăuză
Pe scriitorul Constantin Stancu l-am cunoscut, în primul rând, datorită site-ului său personal, Costyabc-Hatzegworld, folosit atât pentru postarea propriilor creaţii, cât şi pentru promovarea literaturii contemporane (reviste, autori, poeme, ştiri etc.). Tot acolo am observat că are şi un grup de prieteni foarte apropiaţi cu care rezonează din punct de vedere artistic şi spiritual, prieteni care i-au analizat cărţile cu răbdare şi minuţiozitate (Eugen Dorcescu, Adrian Botez, Ioan Evu, Dumitru Hurubă etc.). Am fost plăcut impresionat de activitatea acestui om de litere din Haţeg, un om destul de discret, dar foarte generos. Constantin Stancu a debutat publicistic în 1981, a scris aproape 30 de cărţi (incluzând şi cărţile pe suport electronic) şi este membru al Uniunii Scriitorilor din România (filiala Alba-Hunedoara) din anul 2009. Având o asemenea activitate literară, realizarea unei antologii care să incorporeze cele mai reprezentative dintre poemele sale a fost un lucru firesc şi necesar. Prin urmare, în anul 2015, apare la editura Princeps Multimedia antologia „Fructul din fruct”, cu subtitlul „Adio, ne vedem pe străzile de aur”, cuprinzând poeme din volumele: Fructul din fruct (Ed. Facla, 1988), Păsările plâng cu aripi (Ed. Helicon, 1988), Pomul cu scribi (Ed. Eubeea, 2006), Greutatea gândului nerostit (Ed. Realitatea Românească, 2012) şi Eteminanki (Ultima săptămână) (Ed. CronoLogia, 2014). Pe lângă poemele din aceste volume mai sunt incluse şi câteva poeme nepublicate în volum (ciclul „Alte poeme”) precum şi poemul de început „Argumentele antimateriei”. În total, antologia de 204 pagini conţine 93 de poeme. Trebuie menţionat că peste 50 de pagini din antologie sunt dedicate referinţelor critice şi notelor biobibliografice.
Plecând de la faptul că numele antologiei este acelaşi cu numele primului volum din conţinut, cititorul poate intui că autorul elaborează prin metafora „fructul din fruct” o concepţie metafizică ce ţine de ciclicitate (cu trimitere la Oswald Spengler). Poetul se hrăneşte din fructul inspiraţiei, înfloreşte prin poezia sa, devenind la rândul lui, prin această metempsihoză, rodul poeziei, sursă de inspiraţie pentru alţi oameni, dar şi ofrandă pentru divinitate. Inspiraţia provine din interior (fără a se oblitera conexiunea cu realitatea exterioară), pe fondul unei atente introspecţii, aşa cum şi „fructul are ochiul deschis spre sine”, dar poetul „nu-şi uită carnea” (v. Cezar Ivănescu), deoarece „O mână s-a întins dinspre ziduri, / avea degetele umede, picurau silabe din vârful lor, / mi-a desenat inima, / mi-a scris numele pe o bucată de carne..” (Poemul se scrie singur). Spre deosebire de fructul interzis, acest fruct este la dispoziţia tuturor, „e pretutindeni, / în crăpăturile luminii, carne fecundată de ploaie, / retină în misterul oglinzii în care te priveşti în / fiecare dimineaţă”, numai că cei mai mulţi dintre noi, incapabili să-i desluşim forma şi esenţa, „tăcem închişi sub membrana lui / în care curg semne peste semne şi tăceri.”Dacă la Matei Vişniec poemul se citeşte pe sine, autodevorându-se (motivele fiind mai multe, printre care şi indiferenţa sau lipsa de înţelegere a celor din jur), la Constantin Stancu se simte nevoia transcendentală de ocrotire divină, nevoia de a rămâne în atenţia creatorului suprem: „Scrie-mă, Doamne, repede, pe ceva, scrie-mă, / nu refuza poemul care sunt în vârful degetelor Tale…” (Scriere). Acest lucru ne poate face să credem că teama poetului de a fi privat de poezie este mai mare decât teama de „dincolo”, poetul voind să-şi asume, până la capăt, rolul de „mesager al sufletului” (după cum afirma şi Ioan Evu într-o cronică): „mesager fără ştire… // O, mesagerul care nu ştie ce faţă a văzut şi unde, / învăţând veşnicia, dar limitat de cuvintele sale, / închis în cetatea cuvintelor sale, / pe care le-a primit de la cei dinaintea sa şi / ei le-au primit de la Dumnezeu… // El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un timp ce alunecă / spre putrezire…” (Schimbarea inimii). Dar, pe lângă rolul de mesager, poetul îşi asumă şi rolul de călăuză, invitându-ne să degustăm metafore pentru hrana sufletului nostru, încât să fim pregătiţi pentru momentele în care „trupul va trece dintr-o vreme în alte vremi..” (Călătoria). Şi tot el ne avertizează că sunt „capcane peste tot, / în piaţa publică, pe ape adânci, capcane de fier, / de aur, albastre, de vis, de aer, / capcane invizibile…”. Titlul poemului care conţine aceste versuri, „Pete de sânge pe un cuvânt”, are tentă fatalistă şi ne aduce aminte de celebrele cuvinte ale lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”. Dacă poetul va reuşi sau nu ceea ce şi-a propus, depinde şi de noi ceilalţi. Într-o lume ultratehnologizată, într-o lume decăzută spiritual, într-o lume în care poezia a devenit o biată cerşetoare care stă cu mâna întinsă în faţa bibliotecilor şi a librăriilor, poeţii ajung, cel mai adesea, la capătul puterilor şi al inspiraţiei, fără să găsească un corespondent metafizic. Tocmai din acest motiv, ei ajung să se retragă într-o dimensiune a claustraţiei şi a resemnării, din care nu mai pot ieşi niciodată. Ce le mai rămâne de făcut în această situaţie? Constantin Stancu, un fin observator al sufletului uman şi un poet veritabil, cu neaşteptate resurse extrasenzoriale, are răspuns şi la această întrebare: „Mi-a rămas doar atât: / să-mbrac umila cămaşă a poemului, / să caut capătul firului din care a fost ţesută, / începutul acela alb, luminos, / aflat în cealaltă parte a vieţii, / acolo unde este o floare de sânge, / strivită de strigătele călăului, / cu trupul moale de timp în ruină…” (Cămaşa poemului).

Ionuţ Caragea3 mai 2017, Oradea
Desen: C Stancu
08. Istorie literară 2009: În dialog cu Eugen Evu - Sep 10, 2019 11:26:00 AM
DIALOG CONSTANTIN STANCU- EUGEN EVU


 

De-a lungul vieţii, ce aţi considerat că vă lipseşte cel mai mult ?
Mijloacele de existenţă decente, pe care le-au resimţit şi părinţii, şi bunicii mei.
Libertatea individului, şi prin extensie, cea socială.

Ce aţi învăţat de la adversarii sau duşmanii dumneavoastră ?
Uneori am învăţat mai mult decât de la falşii amici, alteori am învăţat cum să mă apăr prin contraatac bazat pe cunoaşterea lor. Totuşi, eu duşmani nu am avut, ci doar adversari, poate motivaţi, poate din motive meschine, derizorii, aşa cum e în firea omului. Câteodată e de dorit un adevăr spus de adversar, în locul unei laude ipocrite, sau a unei invidii disimulate. Cred că a avea o conştiinţă mai accentuat manifestă, te pune în conflict cu acea categorie care nu pune preţ pe adevăr, mai grav, cu cei ce comit marea minciună: de a se minţi pe ei înşişi, strigând sentenţioşi că ei deţin adevărul cutare. Conceptele morale sunt cumva coduri ale moralei, iar morala creştină este modelul cel important, decisiv.

O întrebare clasică: ce înseamnă dragostea pentru dumneavoastră, la modul practic, de zi cu zi ?
„ Clasicismul „ întrebării este supus aceloraşi procese de perpetuă, ciclică devenire, aşadar problema Dragostei este cea a iubirii; eu spun că omul are nevoie mai presant de a iubi, chiar decât a fi iubit. Şi mai ştiu că cel ce nu se iubeşte pe sine, desigur fără egolatrie, nu are „ organon” nici pentru a iubi pe celălalt, pe aproapele. Mai îndeaproape, dragostea pentru mine este virtutea esenţială a inimii şi raţiunii, acolo unde ele fuzionează şi determină ceea ce numim empatie; am atribuit empatia divinului, în măsura în care ai tăria şi ardoarea chiar, de a te pune pe tine în situaţia celuilalt, aşadar inclusiv în iubirea perechii( familiei), dăruirea trupului este şi trepidaţia sufletului, este un mister etern în uman, care ne diferenţiază de celelalte vietăţi. Un „mod practic, de zi cu zi”( prin zi înţeleg 24 de ore, exceptând somnul) …deşi poate că doi se iubesc şi în vis, nu zic „ păcătuiesc cu visul”.., nu poate fi altul decât a-ţi urma propria fire, a fi mai mult iubitor, decât temător….Gelozia, de pildă, este doar o teamă, o inhibiţie a ego-ului slab, de unde suferinţa psihică şi rupturile… Cine nu crede în celălalt, atribuie aceluia de fapt vina imaginară ce îi macină lui însuşi sufletul… Dragostea, cel mai profund sentiment uman, există sau nu există; ea nu se învaţă…Mai degrabă contrarul ei, ura tulbure, ea se poate dezvăţa, prin autocontrol… Într-o familie, cel mai sfânt sens îl dau copiii, rodul împreunării şi convieţuirii. Dacă nu aş fi avut copii, aş fi înfiat cel puţin doi, cu toată sărăcia mea, ca să mă remotiveze a continua.

Care sunt cărţile pe care le preferaţi şi de ce le preferaţi pe acestea şi nu altele ?
Cărţile mele (absurd de multe, peste 40! nu toate în întregime valoroase) , din motive pe care orice autor le simte. Însă cu totul altfel, cărţile pe care mereu le-am considerat în viaţa mea „întâlniri fericite”, aproape magice, au venit la timp. Deşi scriu preponderent poezie, nici vorbă să mă fi limitat vreodată la ea. Am avut o pretimpurie atracţie pentru cărţile  „memoriei lungi”, ale istoriei, ale mitului, ale cunoaşterii de graniţă, cărţi s.f. mai puţin. Roman nu mai citesc de foarte mulţi ani. Prefer pluri-disciplinaritatea, metafizica, astrofizica, cunoaşterea amplă, întregitoare… Asta se resimte cumva şi în poezia mea, ca un receptacol, ca un graal, ca un chivot, ca un estuar al tuturor energiilor subtile ce interferează cu creierul… Mă fascinează cum funcţionează sinapsele, analogic cu arterele colaterale ale sângelui pe care aorta slăbită – dacă e ajutată de un tratament şi un regim de viaţă, le formează…Tocmai traversez o astfel de încercare. Se pot face analogii inclusiv… textualiste şi nu numai. „Precum în cer, aşa şi pe pământ”, sau macro-cosmos, micro-cosmos… 


Care este locul în care vă simţiţi cel mai bine ?
În natura nepângărită de vandalism, mai ales pe văile montane, dar şi pe înălţimile medii, blânde şi împădurite… Suntem în interregn, iar acolo eu simt un fel de extaz, o energie matriceală ce mă reumple…

Ce înseamnă pentru dumneata gândul acesta: acum ?
Acum este timpul real, noi trăim un continuu acum. Trecutul a fost, devine virtualitate, memorie mai mult ori mai puţin selectivă; viitorul încă nu este, este o probabilitate a fiecărei clipe; paradoxul e aparent, trăim doar în Acum… A fost numit continuum-spaţiu-timp. Dincolo este: atunci, cândva undeva, vreodată, dincolo este de fapt umbra sau ecoul morţii. Poate că dincolo din atemporal este ceva de care duhului coborât în om îi este Dor. O zare, sau o întrezărire a sinelui.
Noi suntem oricum undeva pe care îl vom numi Aici, aşadar Acum. Infinitatea este – prin deducţie logică – activă şi misterioasă în durata noastră de viaţă….Un enunţ final, de fapt trăim prin aceea că murim în această existenţă, aşadar murim încă de când ne năştem, noroc că avem a ne consola treptat… Dacă am înţelege absolutist acest adevăr (dat), probabil că nu am suporta, am muri. Nu vreau să te nedumeresc, dar uneori m-am gândit că pentru un spirit neiniţiat…, a fi etern devine ceva insuportabil, înspăimântător. Eu cred în acea milenară ştire a omului, estompată sau sincretizată în credinţe, mituri, etc. – că opera vie om are în ea o treime din divinitatea creatoare. Aceasta ne-ar fi peste măsură pentru a iubi că existăm, chiar dacă ardem de dorul de a şti de ce?  

Noiembrie, 2009
09. Nicolae Crepcia: MOȚII - Sep 10, 2019 10:44:00 AM


14. Voicu Lăzăruț, cărțile, mesajul - Sep 7, 2019 3:30:00 AM



Voicu Lăzăruț și cărțile sale:



Zece astfel de scrieri:  Generaţii cu frică (1998),  Clepsidra fricii (2000),  Mama mea, „gladiatorul”(2002),  Caleidoscopul de pe Terasă(2003), Viaţa după dosar (2015),  În umbra fricii (2016),  Suferinţe ascunse, vieţi irosite(2017),  Amintiri triste, sinestezii ilare (2018), Cuvinte care au spart închisorile (2018) şiBlestem Basarabean (încheiat, 2019), toate redactate de autor şi imprimate pe cont propriu la Tipografia Colofon, Deva.
16. Nicolae Crepcia; Prețul iubirii..., Sibiu: Ed. CronoLogia, 2019; Antologie 1998-2014... - Sep 6, 2019 12:01:00 PM




Volumul cuprinde creații publicate între 1998-2014, se cabrează în mai multe fascicole:
·      ÎNTRE IARNĂ ȘI SOMN (1998); ·      DUREREA CA FERICIRE (2005); ·      CÂNTECE ÎN GRĂDINA IUBIRII (2007); ·      IARBA VERDE DE ACASĂ (2008); ·      IZVORUL DRAGOSTEI (2014).
Titlurile dezvăluie preocupările lirice și durerile poetului în fața destinului. Retras din lumea actuală marcată de traume, el s-a focalizat pe temele eterne ale poetului: iubirea, frumusețea naturii, viața în mijlocul grădinii personale, frumusețea zilei, aventurile tăcute într-un tărâm mirific, teama de moarte și revolta în fața morții, chipurile omului și fragilitatea mesteacănului, cântecul mierlei și tablourile de aur ale anotimpului etern…
17. Piane pentru un septembrie de aur - Sep 3, 2019 6:44:00 AM

Pianele și toamna

Copacii au îmbătrânit, nu-și mai recunosc frunzele și ramurile, iarba arsă ne otrăvește tălpile și tu mă cerți: a venit toamna…


Mi-e rușine, am încărunțit și nu mai am vocea aceea, de acum douăzeci de ani, îți arăt o pasăre singură, iată, s-a rătăcit în ochii motanului vagabond…
Îmi faci în ciudă, ești mai tânără, iar ai făcut o minune, și-mi vorbești de pianele uitate pe ierburi crude, a venit toamna…
Pământ uscat, toate așteaptă să apară Van Gogh în grădină și stelele sale să apară pe cerul străin, a venit toamna, a venit într-o noapte galbenă sau ocru…

C Stancu
Din vol. Breaking news pentru absenți (2018)Foto: Sarmisegetusa, cetatea






21. Badiu Iancu, Regele Mihai și Țara Hațegului... „Putem citi despre călătoriile Regelui în Țara Hațegului, autorul insistă asupra vizitelor făcute de Marele Voievod Mihai la Sarmizegetusa, în locul vatră de istorie și suferință. Sunt redate cu emoție întâlnirile Regelui cu oameni simpli care îl admirau, implicarea lui în viața acestora în mod concret prin activitățile practicate, prin donații, prin încurajare. Exista o legătură a oamenilor cu pătura celor conduceau țara, o relație bazată pe simpatie și încurajare reciprocă” - Aug 29, 2019 2:00:00 PM

Regele Mihai și Țara Hațegului, o călătorie în istorie…


La sfârșitul anului 2017 Regele Mihai I de România a dat oamenilor o imagine despre o lume pierdută și greu de regăsit. Decesul său la o vârstă venerabilă, martor al marilor evenimente din secolul al XX-lea, mai ales ale ultimului război mondial, au impresionat pe mulți români. Cetățenii simpli au redescoperit simbolurile unei națiuni în plină globalizare: armata și biserica lângă rege. Funeraliile sale au început printr-o slujbă religioasă și au declanșat emoții intense, militarii care au însoțit sicriul prin gesturi solemne și rânduială, au dat semnalul încheierii unui ciclu în istoria României. Imaginile, uneori, transmit idei mai multe decât discursurile.Iancu Badiu a preluat aceste simboluri și mesaje, unele subliminale, și le-a convertit într-o carte de suflet: Regele Mihai și Țara Hațegului*, carte apărută la Deva: Editura Karina, 2018. Bun cunoscător al zonei, autor al multor monografii despre acest ținut de excepție, o țară în țară, el ne oferă o istorie a istoriei moderne prin scrierea sa, un text valoros prin potențarea memoriei celor care nu vor să-și uite trecutul.
Deși adept al unui stil frust, cu accente academice, bazat pe documentare serioasă, autorul se lasă furat de emoții inerente, preluate din societatea în care trăiește. Pasiunea pentru Țara Hațegului și simpatia pentru personajele istoriei, au dat argumente pertinente pentru coagularea unei viziuni asupra monarhiei și legătura acesteia cu poporul, plus simbolica relație cu divinitatea. Iancu Badiu își începe demersul cu o scurtă introducere în temă, o recunoaștere a valorilor pierdute și a faptului că manipulările politice pot afecta generații de cetățeni. El reține: „Mai târziu, si din spusele părinților, am înțeles că tânărul Rege, contrar celor afirmate de propaganda oficială comunistă, fusese cunoscut și iubit de întreaga țară” (Introducere).Mama face legătura cu vatra, cu pământul care ne susține existența, ea biruie asupra ideilor impuse, ea oferă placenta plină de căldură în care mintea oamenilor este formată corect.Cu tact, cronicarul prezintă regii României, viața Regelui Mihai I de România, și intră în zona de educație a unui monarh, zona aceea menită să formeze un conducător apt să adune oamenii în jurul ideii de patrie. Face o analiză a clasei palatine care i-au oferit Voievodului ocazia să prindă marile paradigme care susțin un popor. Se concentrează pe esența educației de nivel înalt, atât teoretic și practic, cât și uman. Sigur, de o astfel de educație ar trebui să beneficieze mulți români, din păcate, în modelul clasei palatine, avem doar un model. Educația profundă necesită resurse, oameni, deschidere. Numele profesorilor fostului rege sunt importante și au făcut carieră în epocă. Oare timpurile moderne, cu modul de comunicare rapid, pot oferi astfel de resurse? Rămâne modelul care poate fi implementat în orice formă.Iancu Badiu prezintă Țara Hațegului ca un ținut special, unul care cuprinde în miniatură întreaga țară. Autorul preia ideile sale și temele care l-au preocupat în monografiile anterioare referitoare la ținut și ne oferă o scurtă sinteză despre lumea românească în secolul al XX-lea, deceniul al patrulea, dens și tensionat, cu frământări în cadrul societății, a sistemului monarhic, a credințelor și speranțelor care modelau o țară. Putem citit despre călătoriile Regelui în Țara Hațegului, autorul insistă asupra vizitelor făcute de Marele Voievod Mihai la Sarmizegetusa, în locul vatră de istorie și suferință. Sunt redate cu emoție întâlnirile Regelui cu oameni simpli care îl admirau, implicarea lui în viața acestora în mod concret prin activitățile practicate, prin donații, prin încurajare. Exista o legătură a oamenilor cu pătura celor conduceau țara, o relație bazată pe simpatie și încurajare reciprocă.Desigur, autorul ne poartă prin istorie, ne readuce aminte de actul decisiv de la 23 august 1944, unul de cotitură, curajos și controversat. Un act care a permis ca țara să-și recapete ritmul pentru o vreme,   să-și mai vindece rănile lăsate de războiul mondial. Apoi istoria se frânge, monarhul este obligat să abdice la 30 decembrie 1947 și să intre într-o zonă a destinului tragic, un rege fără de țară, un om în plină furtună. Revenirea lui după anul 1989 în România, sub alte simboluri, după ce istoria își făcuse jocul tragic, a reaprins simpatia pentru instituția monarhiei ca formă de conducere, vremurile însă erau marcate de alte tendințe.  Toate acestea au lăsat amprente în mințile oamenilor din Țara Hațegului, pe principiul vaselor comunicante, mișcările din istorie afectează toate straturile societății. Iancu Badiu prezintă tragedia suferită de fostul suveran, explicând-o prin acțiunea fostului sistem comunist care a cuprins țara după 1948 până în 1989 (de fapt, începând cu anul 1944), cu principii sociale dure și inflexibile. Nu ne prezintă aranjamentul și înțelegerile dintre marile puteri mondiale legate de România, pacte care au produs multe drame, mulți cetățeni fiind afectați de acestea. Factorul extern având un rol important în modelarea societății românești, la fel de puternic precum factorul intern. Este uitată scrisoarea Regelui adresată conducerii Statelor Unite ale Americii despre situația din țară, scrisoare care nu a mai primit răspuns și care nu este abordată, în general, de istorici.Cartea se bazează pe o bogată bibliografie, pe anexe, pe date preluate din presa vremii, pe cărți care s-au scris despre viața fostului rege. Monografia de față capătă astfel consistență și credibilitate. Implicarea foștilor regi ai României în marile evenimente istorice ale țării, modul cum au condus țara sunt redate corect, echilibrat și oferă o imagine curată despre vremuri care au contat în coagularea identității românești. Iată ce scrie Badiu despre clasa palatină care i-a oferit Regelui suportul necesar în vederea formării sale ca om: „Călătoria de sinteză a clasei regale se făcea pe baza unui plan ce conținea: traseul, scopurile călătoriei printre care se numărau <<a completa  cunoștințele Măriei Sale despre țara și poporul român, metodele din care: observația, excursia, „reflexiunea personală”>>. Cursurile bazate pe materii particulare erau înlocuite prin grupe de materii…” (Cursurile de sinteză ale clasei palatine). În pagini de suflet sunt prezentate aspecte și imagini din orașul Hațeg în anul 1935: „În dimineața zilei de 11 iunie 1935, clasa regală pornește din gara Hațegului, trecând spre nord printr-o stradă nouă care purta numele voievodului Mihai Viteazul, apoi a traversat râul Galbena pe un pod de fier. Aici au văzut clădirea <<Școlii Comerciale Superioare>>, unul dintre edificiile de seamă ale localității. Apoi elevii și profesorii au străbătut piața centrală a orașului, care este destul de largă. Aici se desfășura în fiecare luni un târg, deosebit de animat de forfota românilor. Târgușorul era împodobit de patru biserici, două românești: ortodoxă și greco-catolică; și două ungurești: catolică și reformată” ( O plimbare în Hațeg la anul 1935).O imagine mai pertinentă despre prezența Regelui în Țara Hațegului este prezentată în capitolul inedit intitulat Regele Mihai în memoria locuitorilor Țării Hațegului, din care reținem: „C.I., pensionar din satul Plopi din apropiere de Hațeg, relata: <<Eu trăiesc datorită Regelui Mihai. Tatăl meu, învățător în sat, s-a născut în același an cu Regele, astfel că în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost lăsat la vatră în Slovacia, alături de alți tineri soldați născuți în același an. După plecare tatălui meu, întreaga companie a pierit în lupte>>”.Momente tragice s-au petrecut în zonă după abdicarea Regelui. Unii oameni au fost bulversați de schimbările brutale din istoria noastră, alți au profitat promovând în posturi cheie din noua structură socială, controlată de puterea comunistă de inspirație sovietică. Cei care au s-au opus au intrat în atenția organelor de Securitate. Iată cum reacționau cetățenii de aici: „Drăgulescu Petru, plugar din Vâlcelele Bune, dă o declarație la Biroul de Securitate Hațeg, la 5 ianuarie 1949, prin care neagă că într-o discuție cu mai mulți consăteni, ar fi spus vorbe împotriva P.R.M. El mai declara că nu știa cine a scris cu creta pe pereții caselor <<Trăiască Regele Mihai>>. Plugarul Tiroi Ioan din Vâlcelele Bune, participant la discuție, declară că a auzit când consăteanul Drăgulescu Petru ar fi strigat  <<comuniștii bat și noi oameni liniștiți stăm la masă>>” (După alungarea din țară a Regelui Mihai).Cititorul cărții va putea afla în concret date despre viața Regelui Mihai dintr-un capitol dedicat acestuia, istoria se împletește cu evenimentele care i-au marcat existența, un destin marcat de tensiuni, tragedii și călătorii forțate pe alte meleaguri. Și totuși, el a rămas legat de Țara Hațegului pentru că aici a cunoscut oameni și zona i-a oferit momente speciale, încărcate de semnificații și bucurii. Rămân clipele unice, care fac legătura dintre trecut și viitor. Profesorul Constantin Daicoviciu le-a prezentat elevilor din școala palatină monumentele de la Sarmizegetusa: „Sub îndrumarea profesorului Daicoviciu, elevii trec în clădirea muzeului unde se cercetează: statui, obiecte de ceramică, monede, statuete, obiecte de lut ars etc. (…) Rezultă că romanii de aici erau militari din tată în fiu fără întrerupere, semn al puternicei romanizări a orașului și a provinciei”. Așa a fost la data de 13 iunie 1935… Cartea lui Iancu Badiu se citește cu interes, aventura spirituală atrage atenția prin legăturile care se formează între imaginea unui rege și oamenii unei țări. Între simbol și semnificație, între viață și moarte, sub aripile negre ale războiului, urii și refuzului. Fotografiile din anexă refac atmosfera în care fostul suveran era dinamic și se preocupa de țară.Numai iertarea poate duce noi deschideri…

Constantin Stancu
*Badiu Iancu, Regele Mihai și Țara Hațegului, 105 pagini format A4, Deva: Editura Karina, 2018.