Blogs Home » Arte » Arta » Cuvinte-Sunete-Imagini

Cuvinte-Sunete-Imagini

Blog de scriitor conţinînd articole personale (şi nu numai!) din cele trei domenii sugerate chiar de titlul blogului: literatură, muzică, arte vizuale.



Articole Blog

01. Paraponu’ zilii - Sep 20, 2019 7:08:00 AM
„(...) la noi nu există partide politice în sensul clasic al termenului, ci un fel de încropiri clientelare, cu limpezi dimensiuni ascunse și mafiote, fără doctrine, care împărtășesc toate aceeași ideologie bicefală care asociază populismul și cleptocrația. Cele de la putere accentuează pe cleptocrație, cele din opoziție pe populism, dar cum puterea este exercitată pe niveluri – local, regional și național –, e loc pentru toți și la furat și la vorbit degeaba! Pe de altă parte, nu avem motive să ne plîngem – această politrucime n-a fost parașutată de chinezi, nici teleportată de pe Marte, e «dintre noi și pentru noi». Atît am putut noi produce după vreo zece rînduri de alegeri și mai multe schimbări la guvernare!” Liviu Antonesei

„Cine conduce, de fapt, țara asta? Că văd că cine ajunge la putere, susține că puterea e la alții.” Cristian Teodorescu

02. Haihui printre cărți - Sep 20, 2019 6:55:00 AM


„Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decât să iubești pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine și sunt așteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.”
Kazuo Ishiguro
(„Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi înserări”)


03. Altițe și bibiluri - Sep 19, 2019 10:46:00 AM
Ce frumoasă e bătrînețea! Ce surprize frumoase îți face ea zi de zi! Ce bine te simți în fiecare dimineață, cînd te trezești cu tot felul de dureri noi în corp!
*La tinerețe nu știi cîte poți să faci, iar la bătrînețe, nu poți face cîte știi...*Nu-ți face griji despre evitarea ispitelor. Pe măsură ce îmbătrînești, te evită ele!* Dacă nu lupți pentru ceea ce vrei, meriți ceea ce ai! * De cele mai multe ori, să ai liniște este mult mai important decît să ai dreptate...*Nu are nici un rost să-ți programezi viața. Destinul are întotdeauna ultimul cuvînt.* A 11-a poruncă: vezi-ți de treaba ta!* Aceia care mă vorbesc de rău vouă, sînt aceeiași care vă vorbesc de rău mie! * Să gîndești este foarte dificil. E mult mai ușor să judeci.*Femeile sînt îndrăgostite de cultură: dimineața fac circ iar seara joacă teatru!*Nu te maturiza! E o capcană!* Nu mă interesează dacă ajung în Rai sau în Iad. Am prieteni peste tot!
04. Evadatul dintr-o icoană... - Sep 19, 2019 10:14:00 AM


Dragă Doamnă*,
În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-Şem-Tov: «Aşa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal-Şem-Tov s-a eliberat şi astfel n-a mâncat deloc din fructele Copacului».Cu cât ma gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luaţi în considerare că el, înconjurat de scriitori, n-a avut asemenea aspiraţii, că dorinţa de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost în niciun moment sedus de glorie, acea tentaţie a omului decăzut și care îi roade pe toţi muritorii, cu excepţia acelor câteva cazuri izolate care şi-au regăsit inocenţa la extremităţile spiritului. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînţeles ; el nu era invidios şi nu ura pe nimeni : respingea chiar posibilitatea de a fi demn de aşa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost. Într-o zi când, într-un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam «nimicnicia noastră nativă», i-am spus că noi n-am fost capabili să producem măcar un sfânt, el mi-a răspuns cu obişnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o oarecare vehemenţă : «Trebuia s-o fi văzut pe această bătrână pe care am cunoscut-o într-un sat uitat şi care, după atâtea mătănii şi rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută.»Noi n-am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie de ce, mi-a plăcut să nu-i recunosc niciun merit sau şansă. Pentru mine, datul esenţial, conceptul românesc prin excelenţă era acela de «nenoroc». La acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistenţă pe care tatăl dumneavoastră nu mi-o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac, într-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o ca să-i mulţumesc pentru un studiu pe care mi-l dedicase şi în care cita expresii de rezistenţă autohtone încărcate de sens şi de înţelepciune, dar în care, i-am spus, o omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare : «N-a fost să fie» — în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.În această dezbatere în care teoriile noastre s-au confruntat, acum nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate. Suferinţa până la turment din cauza lipsei de importanţă istorică a propriei ţări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât valorile intrinseci: fie că ţara lui, sau el însuşi, exista sau nu în ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el. Şi pentru că era atât de străin de această mândrie nesănătoasă, înţelegeţi cu uşurinţă de ce, în niciun moment, nu l-am văzut trist sau încordat. Întrucât trăia fiecare moment pe deplin, orice era subiect de discuţie devenea un univers. Vitalitatea sa extraordinară transfigura atât problemele cât şi peisajele. Am vizitat ades Parcul Versailles, dar nu l-am văzut cu adevărat decât o singură dată, într-un mod definitiv, de neuitat, înainte de război, când tatăl dumneavoastră ne explica, lui Wendy şi lui Dinu Noica, şi mie însumi, că grădina pe care o admiram din înălţimea terasei era concepută ca o monadă, o monadă dotată paradoxal cu o fereastră, una singură, acest interval care se observa la capăt, între doi plopi, prin care, din acest spaţiu închis, se putea întâlni infinitul. Cu o fervoare savantă ne-a dezvăluit această lume perfectă, marcată totuşi de o ruptură metafizică; el ne făcea, care va să zică, teoria paradisului, din care fără îndoială memoria sa, mai vie decât oricare alta, păstra o amprentă clară. Într-un fel, eram sigur, ne scăpa mereu; este ceea ce iubeam la el. Imposibil de identificat, de susţinut că era aşa sau altfel. Filozof, el a fost, nu încape îndoială. În acelaşi timp, el era mult mai mult decât un filozof. El era în mod miraculos orice. Nu există subiect pe care să nu-l trateze cu promptitudine şi rigoare. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus într-o zi că tocmai scrisese, pentru nu ştiu ce enciclopedie, un text lung și detaliat despre primul război mondial! El a consacrat luni după luni, fără a avea sentimentul că-şi iroseşte timpul sau că a abordat un sector extern, nedemn de el. Niciodată nu s-a coborât să regrete, atât de mare-mi părea a fi secretul său, secret pe care, vă mărturisesc, îmi doream atât de mult să i-l pot smulge. «Refuzul nedeterminat de a fi ceea ce sunt», nu, el n-ar fi subscris la deviza lui Valéry; a sa era mai degrabă: «Acceptarea nedeterminată de a fi orice, de a fi totul», acceptarea sau, dacă doriţi, bucuria. Nu mi-l pot imagina pe tatăl dumneavoastră în disperare. Dar pe de altă parte, mi se pare greu de crezut că n-a cunoscut chinul. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, el nu era totuşi destinat din fire să conceapă infernul, şi încă şi mai puţin sa coboare în el. Ceea ce vreau să vă spun este că din toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să-mi amintesc imaginea lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei de a fi şi să mă împac cu cele de aici.Emil CioranParis, 20 Ianuarie 1966* Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu
(Traducere de Margareta Ioana Vulcănescu. Publicată în „Revista de istorie si teorie literară”, an XXXVI, nr. 3-4, iulie-decembrie 1988, p. 193-195, 196)


05. In memoriam - Sep 19, 2019 9:53:00 AM
Alexandru Darie (1959-2019)
„Pentru mine, teatrul e un mod de viaţă. Mă ţine în viaţă. Am făcut teatru din dragoste, nu din frică. Din bucuria şi norocul de a fi cunoscut o întreagă pleiadă de oameni de teatru adevăraţi.” „Sunt un om care crede-n Dumnezeu. Cred că există un Dumnezeu unic, indiferent de cum îl numește omul. Toate religiile se întîlnesc în același punct. Iar teatrul e și el o ușă care se deschide spre… E o poartă prin care poți ajunge la Dumnezeu. E în natura lui să ducă la Dumnezeu. Pentru că cine are știința sufletului uman, cine știe mai bine decât Dumnezeu ce e în noi? Și noi încercăm, la rîndul nostru, să descoperim ce e în noi și, ca să ajungem să descoperim ce e în noi, încercăm să ne apropiem de cine știe, adică de Dumnezeu. Teatrul e o formă în care se pune această întrebare.”„La noi mă deranjează cel mai rău, o stranie neimplicare a implicării. Nu pot să nu văd că în 30 de ani nu s-a construit un teatru… N-avem drumuri, n-avem educație… Cultura a fost în ultimii 30 de ani subfinanțată. La noi e mult zgomot pentru nimic… Iar al doilea lucru care mă deranjează este această disperare de a avea tone de bani. Ce faci cu ei? Unii fac averi de sute de milioane de euro. Și stai și te întrebi ce fac cu ei? Își fac viloaie imense… Strângi, strângi, strângi și pe urmă se întîmplă ceva și peste două luni ai murit. Și la ce folosește?! Iar la lumea mare mă deranjează un lucru care probabil că e în natura noastră: uităm repede.”
06. Cuvîntul de azi - Sep 19, 2019 8:00:00 AM
CHÍTRĂ, chitre, s. f. 1. Fructul chitrului, foarte asemănător unei lămîi (de 4-5 ori mai mare), din care se poate face dulceață – din ngr. kítra (planta lui kitron); 2. persoană de vază.
07. Haihui printre imagini - Sep 19, 2019 7:58:00 AM
Salvador Dali & Alice CooperMaurice BéjartJean Cocteau

08. Poemoteca - Sep 19, 2019 7:14:00 AM

Yama-uba de Katshushika Hokusai„Vechile orașeZac cu totul îngropateSub frunze-ngălbenite:Vîntul tomnatic ofteazăPrintre ferigi, sus, pe streșini...”Fujiwara No Shunzei(Toshinari)(1114 – 1204)(Tanka; traducere din limba japoneză de Ion Acsan)
09. Haihui printre sunete - Sep 18, 2019 12:18:00 PM
Serghei Teleșev
Aydar Gaynullin

10. Paraponu' zilii - Sep 18, 2019 12:00:00 PM
„Nu de ministrul culturii mă tem, ci de cultura ministrului.” Alexandru Ţipoia (pictor român de origine greco-elvețiană, 1914-1993)
11. Clin d'oeil - Sep 18, 2019 11:40:00 AM

„Aflăm că d. Iorga (Nicolae – n.m. B.-L.S.) a prezentat o nouă piesă Teatrului Naţional din Bucureşti. Se ţine secret pînă şi titlul. Pentru păstrarea spectatorilor pînă în ajun de reprezentare. Alte amănunte asupra sinistrului lipsesc.” Tudor Arghezi (în „Bilete de Papagal”, nr. 31, vol. IV)

12. Poemoteca - Sep 18, 2019 11:04:00 AM
Poem călător 
Luaţi din somn,  porumbei călători, visând că zboară, au căzut, pe înserat, peste poemul început, neterminat. Şi-au stat aşa, vânăt pătat, până în zori, când au zburat de-au înflorat tot cerul. 20 ianuarie 2015 
Astronomie Omului i s-a părut pământul de ne-nţeles, înrobitor. Uriaşul muntos, împăduritul, aposul-curgător, înierbatul, îl făcea să se simtă pitic, ditamai omul, să fie un nimic. Înciudat, l-a luat şi l-a aşezat pe un cer nesfârşit. L-a pus să se-nvârtească în jurul său şi-a unui ceva muuult mai mare căruia i-a zis soare. De-atunci, scăpat de teamă, a devenit cineva, trăind netulburat. 26 ianuarie 2015 
Denia Nu mai bat clopotele. La slujbă-au venit doar absenţii. În strană, clopotarul vede cum clopotniţa coboară scările până la el, iar ceilalţi, îngenuncheaţi, aşteaptă învierea. 8 februarie 2015 
Mamă, Cum eşti cu mine nefiind, cu chip în frunza ce-o-ndepărtează vântul?! Ori eu nu sunt cine mă cred, deşi îmi arde sufletul şi buza să fim aievea, tu şi eu, chiar frunze-n vânt de-am fi, îngrijoraţi de soartă, dar pe pământ. 17 februarie 2015 
Ioan Groșescu
13. Cuvîntul de azi - Sep 18, 2019 10:54:00 AM

DECELÁ, decelez, vb. I. Tranz. A distinge, a pune în evidență existența unei substanțe aflate în cantitate foarte mică sau a unui fenomen sau proces foarte puțin intens. – Din fr. déceler. 

14. Jurnal de-a bușilea - Sep 18, 2019 10:48:00 AM
Bunicul, fie-i țărîna ușoară!, își făcuse un obicei, printre multe altele, de-a mă duce, cînd și cînd, la cimitirul „Bolovani” (aflat în timpul copilăriei mele, undeva la marginea de sud a Ploieștiului, astăzi înconjurat de blocuri și alte construcții ale orașului) unde se aflau două morminte în care, zicea el, se odihneau străbunii noștri. Era aproape sigur că el nu știa etimologia cuvîntului cimitir (în greacă, koimetérion, adică dormitor sau loc de zăcut), însă așa-i plăcea să spună: „Aici se odihnesc ai noștri, obosiți de prea multă viață, tataie!” Cele două morminte erau, pe atunci (și așa sînt și-n ziua de azi), străjuite de-o singură cruce și împrejmuite cu un gărduț din plasă de sîrmă. Pe cruce, de altfel, erau trecute și numele celor plecați, în ordinea anilor dispariției lor iar deasupra, grafiat frumos, cu litere de mînă, dăltuite atent în carnea albă de marmură a crucii, pe un rînd semi-rotund, Familia Vasile Ioan Stoicescu. Adică numele și prenumele lui, lucru pe care aveam sa-l înțeleg eu mult mai tîrziu, explicat de bunica, mult timp după ce bunicul trecuse la cele veșnice. Așa era obiceiul, îmi spunea dumneaei, ca pe crucea familiei să se treacă numele bărbatului celui mai în vîrstă, care din acest motiv, devenea un fel de lider al familiei, încă din timpul vieții acestuia... 
Apoi, amîndoi, aprindeam lumînări din ceară de albine și cîteva bucățele de tămîie, într-o tăcere deplină, după care dumnealui își aprindea o țigară pe care o fuma la fel de tăcut, învăluit în nori groși de fum albăstriu... Mi s-a fixat definitiv în memoria olfactivă parfumul inefabil al fumului scos de acele țigări (fără filtru) amestecat (la început, cu mirosul chibritelor arse) și apoi cu acela al tămîii și cerii de albine... 
După acest ritual, plecam amîndoi prin cimitir, eu în urma dumnealui, pe alei și cărărui numai de el știute, oprindu-ne în fața unor morminte despre ai căror ocupanți (aproape numai bărbați, foști prieteni sau cunoscuți ai dumisale) îmi spunea mici povestioare cu haz, unele chiar ușor deșuchiate... De cele mai multe ori rîdea cînd îmi povestea, însă, uneori, se întîmpla să-i sclipească și cîte-o lacrimă în colțul ochilor, pe care și-o ștergea discret cu dosul palmei, întorcîndu-și capul să nu-l văd eu... 
Ieșeam, apoi, pe aleea principală unde ne opream. Atunci bunicul se întorcea și, cu un gest larg cu mîna către marea de cruci care se întindea pînă la orizont (așa mi se părea mie atunci, că acel cimitir cu nume ciudat se întinde pînă la orizont) și-mi spunea, cu voce scăzută: „Vezi, mătăluță, stimabile, toată puzderia asta de cruci? Cimitirul ăsta nu-i altceva decît un loc plin cu oameni, care în timpul vieții lor au nutrit convingerea că lumea nu se poate descurca fără ei! Pe unii dintre ei i-am cunoscut. Noroc că mai vin eu din cînd în cînd să le-aprind cîte-o amărîtă de lumînare, că altfel, nu mai întreabă nimeni de ei!”
*
Acolo unde viața nu valorează nimic, se pune preț pe moarte...
*
Prostituatele din București: „Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.” Constantin Beldie în Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1906-1950), Ed. Albatros, 2000*Noapte bună, viaţă bună! Lucian Vasilescu*De multe ori am senzația (tot mai des mă trezesc diminețile cu ea) că sînt un fel de „pacient” și că lumea în care trăiesc nu este altceva decît un fel de sanatoriu, aidoma aceluia din minunata carte Zbor deasupra unui cuib de cuci... Să fi devenit un... cuc, altminteri? Sanataoriu din care unii abia așteaptă să evadeze (unde?) iar alții se simt mult mai în siguranță în el decît în jungla de „afară” (care?)! La asta s-o fi gîndit, oare și  G.B. Shaw, cînd a spus că există nebuni pretutindeni, chiar și-n ospicii? Noroc că starea asta a mea e una trecătoare, fiind alungată de alte întîmplări mirobolante a ceea  ce numim, cu un termen generic, viața noastră și, brusc, capăt  un soi de încredere să merg mai departe, lucru care mă face, totodată, să sper că nu-i chiar totul pierdut... Nici intra și nici extra muros...*,,E important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenţei, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica şi vizavi de care nu poţi să reacţionezi decât afişând o detaşare ironică.‟ Adrian Pintea*Nume faine pentru cartea mea (Texte, închipuiri și alte razne): Mediana Stan, Irina Zorzon & Indira Spătaru, Luiza Răpănoiu, Gheorghe Marafet...
*
Ăstora care ne conduc (cum zic ei), ruinează (cum zic eu), țara le vine ca o mănușă vorba: dușmanii lor număru' unu': limba română și săpunu' !
*
Un amic, prof' de română la un liceu cu ștaif din Urbea X, îmi dă o mostră de zicere a unui elev, proaspăt absolvent de bac, cum s-ar spune: Ștefan Augutin Doi Nași a scris Mistrețul cu dinți de argint în care la sfîrșit el moare dar porcu scapă.  Dacă nu mi-ar veni să plîng, aș rîde...
*
Sincer să fiu, mi se par cam plictisitoare și destul de previzibile loviturile astea de teatru din politichia băștinașă... Cam răsuflate și cam dese... Bunăoară, mi-ar plăcea să văd una de... film! Fie el și un scurt metraj. O lovitură de film scurtă și la obiect. Care să-ți meargă la lingurică. Făcută cu profesionalism, cu mult dinamism dar care să nu fie lipsită de ștaif. În genul filmelor de „acțiune”, de tipul „Eroi de sacrificiu”, par egzamplu. Care să te țină cu sufletu' la gură, să n-ai timp să-ți bei berea și să-ți halești floricelele! Cu actori unu' și unu', nu ca politrucii de teapa ăstora alor noștri, cum le-ar zice herr Iohannis. Dacă-i bal, bal să fie! Păi, nu? Vorba maestrului Victor Eftimiu: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!”*„Artiștii perfecți ai pereților drepți!” (ce slogan mișto!)*Un blog fain pe care mi l-a recomandat, cu ani în urmă, regretatul maestru Adrian Enescu: https://septymoldovan.blogspot.com/2014/09/mozaic-2-alba-ecstasy-fata-in-fata-cu.html*Iova: „Bakunin, bătrânul leu, cum îi spunea Marx, străluceşte cu o propoziţie din 1844: trebuie să ştim să distrugem, distrugerea e vitală, ca şi creaţia.”*Dincolo de tot ce s-a spus de-a lungul timpului despre el (și-n timpul vieții dar mai ales după), trebuie să ținem cont (și) de faptul că maître Cioran era un mare ghiduș și un mare admirator (și iubitor) al „eternului feminin” (nu-mi place deloc sintagma asta dar nu-mi vine alta-n cap!)... Mă gîndesc doar la faptul că, în timp ce o iubea pe Simone Boué (cu care era, cum îi plăcea să spună, „semi-însurat”), mai înspre amurgul vieții sale (avea 70 de ani!), în paralel, a dezvoltat (nici asta nu-mi place cum sună dar n-am găsit altă vorbă) o pasiune mai mult decît adolescentină față de juna doctorandă în filosofie și admiratoare a sa, Friedgard Thoma (vezi povestea ei în „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran”, Editura EST – Samuel Tastet Editeur, 2005). A la guerre comme à la guerre... *„Chiar dacă Salman Rushdie se va căi în asemenea măsură încât va deveni cel mai pios om din vremurile noastre, pentru fiecare musulman rămâne valabilă obligaţia de a-l trimite în iad cu orice preţ, chiar cu preţul sacrificării propriei vieţi.” (Ali Hosseini Khamenei) Cam așa suna condamnarea la moarte a scriitorului Salman Rushdie, imediat după apariția cărții sale „Versetele satanice”... E tot lumea în care trăim, în fond, nu? *„O alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump platită.”, spunea cu mai bine de 100 de ani în urmă istoricul A.D.Xenopol. S-a schimbat, ceva, între timp?*Un citat mult mai hard, dintr-un scriitor (care la începuturile carierei sale literare, prin anii 80 ai secolului trecut, chiar îmi plăcea, dar pe măsura trecerii timpului, mi-a devenit indiferent), nu lipsit de talent (mai ales ca poet), devenit de multișor și cam cu otuzbirul un brand, un „clasic în viață”, ce mai, tradus de ICR (pe foarte mulți bani publici), în foarte multe limbi ale pămîntului - toate cele de circulație, inclusiv în norvegiană, finlandeză, ebraică și suedeză, că, de, se pare că omul nostru își dorește foarte tare Nobelul pentru literatură - și ale cărui scrieri în proză abundă de astfel de descrieri obscen-scatologice. Paradoxal aș spune, atîta vreme cît tot el, într-o altă carte a sa - „Pururi tînăr, înfășurat în pixeli”, titlu parafrazînd cam forțat versul din Odă (în metru antic) – făcea destul de tranșant distincția între erotism și obscenitate („A fi vulgar nu înseamnă a fi erotic, dimpotrivă. Erotismul este inversul obscenităţii. Cu cât o societate e mai obscenă în limbaj, cu atât e mai primitivă în sexualitate. Erotismul ţine de cultură ca orice alt fapt de viaţă socială, e un rafinament necesar, ca a mânca folosind cuţitul şi furculiţa. Obscenitatea echivalează cu mâncatul cu mâinile, cu lipăitul supei din farfurie.”). Așadar, iată și citatul, în care este vorba despre orificiile aflate la antipodul acelora despre care scria poetul... „Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te mănîncă, viermişorii.” („Orbitor. Aripa dreaptă”). *„Prăbuşit nu l-am văzut niciodată. Îmi amintesc însă că o dată a plâns, de faţă cu mine. Îl conduceam pe Monşer, luând-o agale în direcţia parcului. Spre a face să uite dezamgirile nopţii, am reînviat ceva din serile petrecute la Bakonschi, seri în care poetul ironiza Moromeţii, în timp ce soţia lui, doamna Clara, îl apostrofa convinsă de valoarea cărţii: Tolea, nu ai dreptate. Fii cinstit şi recunoaşte că nici nu ai citit cartea! Oprit din mers, Monşer şi-a sprijinit piciorul pe unul dintre stâlpii de fier puşi să bareze trecerea maşinilor şi, brusc, în fiinţa lui s-a produs o rupere zguduitoare: A spus aşa ceva Clara? a întrebat el, după care a trecut fulgerător la hohote de plâns… Da, hohote de plâns, repetând întruna: Clara săraca, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?. Îl priveam neputincios. Nu puteam spune nimic despre moarte, despre destin, despre deşertăciune. Amuţisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţile lui de moment… Mi se părea. A murit biata Clara, au murit Tolea şi Gafiţa… S-au stins cu toţii. Monşer îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, nu puteau fi decât impietate. Stăteam amândoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânăt. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emaciată avea culoarea lemnului îmbătrânit de ploaie. Încă nu ştiam că, împinşi de mâini nevăzute, paşii noştri se despărţeau chiar în clipa aceea. Nu peste mult timp, aveam să aflu vestea morţii lui.” Petre Stoica în Amintiri despre Marin Preda (sursa: https://www.facebook.com/pages/Petre-Stoica/150310491689586?fref=nf)




15. Lumea în care trăim - Sep 18, 2019 7:20:00 AM
În mintea isteață a ciorilor... (1)



Bărbatul atacat de ciori(poveste mică)De trei ani, un indian, Shiwa Kewat, din statul Madhya Pradesh, trăiește un coșmar, precum acela din pelicula „Păsările”, de Alfred Hitchcock. De câte ori iese din casă, este atacat de un stol de ciori. Păsările îl atacă numai pe el. Omul povestește că totul a început în urmă cu trei ani în urmă, în urma unei „neînțelegeri” ivite în momentul în care a încercat să salveze un pui de cioară prins în ochiurile unui gard de fier. Însă puiul, fiind rănit serios, n-a supraviețuit. Ciorile care au văzut scena și, din acel moment, au început să-l atace. Ori de cîte ori omul iese din locuința sa este atacat de păsările din acea colonie. Și asta neîncetat, timp de trei ani!Ashock Kumar Munjal, specialist în comportamentul păsărilor și profesor la Universitatea din Bhopal (India) pune acest fapt pe seama memoriei excelente a ciorilor, care nu uită ușor atunci cînd cineva le face un rău. Sau au această impresie. Cu alte cuvinte, nu numai oamenii sînt ranchiunoși!  


16. Gînd în fuior - Sep 18, 2019 6:36:00 AM
„Unii oameni, deși au cultură, sunt analfabeți prin concepția pe care o au despre cultură.”
Marin Preda
17. - Sep 17, 2019 7:54:00 AM

„Trebuie să luăm în călătoria noastră (...) întîi și întîi rugăciunea și postul. Apoi osteneala, apoi citirea sfintelor cărți, paza minții, privegherea minții; grijă mare de minte, că tot păcatul de la minte începe și trezvia atenției ne trebuie în toată clipa. De aceea, bun este și postul, și rugăciunea, și mintea veghetoare, dar mai mult decît toate este dragostea. Milă, cîtă vom putea da fiecare, pentru că mila este fiica dragostei. Cu milă lucrăm cît vom putea, ca să cîștigăm și noi milă în ziua Judecății și în vremea morții. Spun Sfinții Părinți că două lucruri de geniu are mintea omului: citirea și rugăciunea. Ele se ajută permanent una pe alta. Cînd sîntem tulburați și răspîndiți cu mintea, mai mult să citim cuvinte folositoare de suflet. Iar cînd văzduhul inimii s-a liniștit și gîndurile minții s-au adunat, mai mult să ne rugăm și mai puțin să citim.” Arhimandrit Ilie Cleopa
18. Poemoteca - Sep 13, 2019 10:08:00 AM
StrigoiulCa îngerii cu ochiul răuMă voi întoarce-n patul tăuŞi mă voi strecura spre tineCa umbra nopţilor haine;
Şi-atunci, iubita mea cea brunăŢi-oi da săruturi reci de lunăŞi dezmierdări de şerpi ce-n fundDe gropi se tîrîie rotund.
Când zorii reci vor răsăriTu locul meu îl vei zăriGol, rece, până se-nnoptează.
Cum alţii prin iubire-ar vreaSă stăpânească viaţa ta,Eu vreau s-o stăpînesc prin groază.
Charles Baudelaire(„Les fleurs du mal”/„Florile răului", trad.: Alexandru Philippide & Ion Gorun)
19. Haihui printre sunete - Sep 13, 2019 9:56:00 AM
Le quattro stagioni (Il cimento dell'armonia e dell'invenzione op. 8, 1725)*La Tempesta di mare&La Notte*Francois Lazarevici & Les Musiciens de Saint-Julien în deschiderea ediției a IV-a a Festivalului de Muzică Barocă de la Ambronay2019

20. Paraponu' zilii - Sep 12, 2019 1:24:00 PM

În această țară, toată lumea-nșalăCei străini prin vorbă, mult prea „națională”Prin purtarea bună, păcătoșii slugiFetele prin lacrimi, preoții prin rugi…Țară, cum e asta, scuipă-o și fugi! *De țara unde nu-i stăpânSă fugi, oricare-ți este casta... Iar unde sunt stăpâni mai mulți...Fugi mai ales de țara asta!…
Rig Veda ऋग्वेद(cca. 1700 - 1100 î. Cr.)
 (traducere din sanscrită de George Coșbuc)

21. Clin d'oeil - Sep 12, 2019 12:59:00 PM
Ion si Maria s-au dus în pădure să culeagă mure.
Și, fiindcă era foarte multă lume în pădure, chiar au cules mure!
*
Eram aseară la un priveghi şi întreb gazda:
– Îmi spuneţi şi mie parola de la WiFi?
S-a uitat urît la mine şi mi-a spus:
– Respectaţi mortul!
– Cu R mare?
*
Se spune că Georges Sand obişnuia să exclame, atunci cînd își amintea de furtunoasa ei legătură amoroasă cu Frédéric Chopin: Doamne, ce timpuri fericite au fost! Eram atât de nefericită!
22. Memento - Sep 12, 2019 12:45:00 PM
Andrei Pleșu - 71(un om bine instalat în neliniștea sa)
(fotografie de Marius Chivu)„Talentul nu e un merit, ci un dar inexplicabil, care trebuie onorat.”  *„Prostul ŞTIE. E sigur. E un om care exhibă competenţe şi e sigur de ele. Dacă crezi că ştii ceva, trebuie să vezi dacă nu treci printr-o criză de prostie… Prostul nu poate fi contrazis, are convingeri beton. E un om fericit. E plăcut să ştii că ştii, că ai dreptate. Chiar dacă nu contezi!… Cînd vedem un ştiutor, trebuie să fim suspicioşi: prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuşi. Pentru că e serios, prostul e şi sfătos. Are soluţii pentru orice problemă. E o suficienţă intelectuală glorioasă, e o fudulie. Are idei fixe. Nu se îndoieşte de el însuşi şi îi place de el!” *„Când mă plictisesc, sau mă înfurii, sau cad în depresie, sau îmi vine să las totul baltă, (ceea ce mi se întâmplă zilnic, de îndată ce răsfoiesc ziarele), mă salvez, sau măcar mă ţin pe linia de plutire, răsfoind scrierile lui Nenea Iancu. O adevărată vitamină naţională, un bărbat curajos, realist, necomplezent, plin de haz, de relativism mântuitor şi de o sănătoasă melancolie…” (A.P.)


23. Jurnal de-a bușilea - Sep 12, 2019 8:32:00 AM

„M-a întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...”  Petre Țuțea*
Nu mai știa dacă îi spusese asta pînă acum. Nu de alta, dar nu voia să se repete. Viața lui – despre care îi spusese că-l învățase, printre altele, să spună lucrurilor pe nume sau mai pe șleau, cu o franchețe de multe ori exuberantă, demnă de o cauză mai bună, poate, dar pe care mulți au luat-o drept brutalitate sau chiar cinism, pricină din care îi și pierduse, de-a lungul timpului, pe toți aceia care n-au au înțeles că nu este vorba despre aroganță (cum o numise și ea), ci doar că ăsta e felul său de-a fi, ei traducîndu-l, eronat, prin lipsă de tact ori, chiar mai grav, de educație, ba, reproșîndu-i-se, la un moment dat, c-ar fi chiar un mitocan, un necioplit, care juisează la vederea răului pe care li-l pricinuia în mod deliberat – a fost/este alcătuită dintr-o sumedenie de lucruri, pe care el le numește MICI. Nu mărunte. MICI. Bucuriile, ca și nefericirile lui, luate laolaltă, i s-au tras de la aceste lucruri mici. Bunăoară, faptul că într-o zi ea îi telefonase (un lucru mic, în sinea lui), dar venit în clipa în care el își pierduse orice speranță că o va mai face vreodată, îi provocase o fericire mare (cum a fost, păstrînd proporțiile, și bucuria avută într-o dimineață, cînd, printr-un prieten, primise un plic cu o carte – însoțită de o dedicație – și un dvd cu filmul unui spectacol, de la un actor, drag inimii sale). Ei bine, aceste lucruri mici, pentru el, au efecte foarte mari. Precum o pastilă minusculă, care-ți face foarte bine, într-un timp relativ scurt. Așa cum fusese și cu telefonul ei, bunăoară. Prin faptul că o auzise. Preț de cîteva minute... Bref, îi trebuia foarte puțin să fie fericit... Cuvintele ei mici (puține), pe care i le adresase din bunătatea inimii sale, avuseseră efecte miraculose, inefabile, care-i provocaseră stări vecine cu extazul. În schimb, alte cuvinte, tot mici (puține și acelea), dar pe care i le aruncase, precum niște grenade, în clipele în care oscila/pendula, capătaseră dimensiuni apocaliptice, incredibile și greutăți specifice de neînchipuit, cu efecte devastatoare. Care măturaseră totul în calea lor... Nu voia ca ea să aibă impresia, vreodată, că-i reproșează ceva. Sau că o învinuiește de ceva. Departe de el acest gînd. Dacă i-ar spune de-o sută de ori pe zi că o iubește, ar fi infinit mai important/mai adevărat, decît faptul că ea, mai presus de orice (chiar și de aceste cuvinte ale sale, „bune” sau „rele”), trebuie să simtă acest lucru? Ba bine că nu! Sigur, luase cuvintele ei și ca pe o reacție la cuvintele lui mai colțoase, cu o rugozitate mai mare, dar parcă nici chiar așa... Dacă n-ar fi iubit-o cu toată ființa lui, ochii ei n-ar fi citit și urechile ei n-ar fi auzit NICIODATĂ cuvintele astea ale lui, puțin mai altfel. Cele mai directe. Și despre care cuvinte ea are doar aparent senzația că o bulversează. Pentru că, de fapt, efectul lor este exact invers. Similar cu acela de după o intervenție chirurgicală, în urma căreia te vei vindeca și-ți va fi bine, fără să te mai doară nimic. Pentru ca, apoi, să treci printr-o perioadă de convalescență, sine qua non, după care tot răul va dispărea. Cu siguranță, multe dintre cuvintele lui au fost aidoma unor lame de oțel foarte bine ascuțite. Care au tăiat în carne vie, de multe ori fără anestezie dar, în scurt timp, rănile lăsate de ele vor dispărea miraculos, eliminînd orice durere. Dar ea nu mai avusese răbdare, de multe ori, ca aceste „răni” să se vindece. Și ar fi avut nevoie doar de puțin timp... Extrem de puțin. Dar reacționase rapid, în plină durere. Nu asta dorise el. Să-i pricinuiască vreo suferință. Nici vorbă. Dorise doar să-i fie bine... Însă ea părea a nu mai fi obișnuită să primească un bine (indiferent de natura lui) și, atunci cînd cineva încearca (el, de exemplu), să i-l ofere, i se părea ceva suspect și bătea în retragere... Sau chiar să aibă reacții adverse (de apărare?). Ca să nu mai vorbească despre iubire, pentru că aici lucrurile capătă, deja, o altă turnură... (pentru Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)
*
„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” Eugen Ionescu
*
Iubirea pămînteană, o iubire adevărată dintre doi oameni, este o fuziune spirituală, care frizează transcendentul... A face dragoste (nu înțeleg deloc sintagma asta - atîta vreme cît eu am convingerea că dragostea nu se „face” ci, pur și simplu, fiind o întîmplare a ființei (sufletului), se trăiește - tocită de prea multă folosire, care, de altfel, nu-mi place deloc, dar acum n-am alta mai bună la îndemînă) e una iar a iubi, e cu totul altceva. Așa am simțit dintotdeauna: nu pot face dragoste (fizic), fără să iubesc. Actul respectiv, în lipsa iubirii, se poate numi oricum (pentru mine, unul, e un fel de disciplină sportivă), dar nu dragoste. Adică, se reduce, exclusiv, la un act fizic, trupesc, nespiritualizat, gol de conținut. Iubirea aduce planare peste lume, înălțare la al noulea cer, cînd devii, vorba acelui minunat cîntec al băiuțeilor de la Sfinx, din tinerețile mele, „călător prin nouri”... Și mai cred, pe de altă parte, că iubirea asta n-are nicio legătură cu extazul iubirii lui Dumnezeu, care e altă mîncare de pește... Sigur, avem latitudinea să optăm pentru una dintre cele două iubiri. Sau pentru amîndouă, de ce nu? Dar ele, cele două iubiri, n-au nici măcar un punct de tangență. Sînt de-a dreptul disjuncte, ca să folosesc un termen din matematică. Converg, poate, doar atunci cînd prin iubirea mea pămînteană (mare, mică, așa cum o simte ființa pe care o iubesc) pot ajunge la Dumnezeu. Prin cealaltă, nu. Pentru că, iubindu-L pe Dumnezeu, rămîi acolo, cu El. Cu alte cuvinte, prin femeia pe care tocmai ce-o iubesc, pot ajunge la Dumnezeu dar prin Dumnezeu, nu pot ajunge la iubita mea... De fapt, poate am și ajuns la un Dumnezeu al meu... Sau sînt foarte aproape să ajung... *„Îndrăgostirea este o stare de ieșire din sine, de extaz, de jubilație. Îndrăgostirea presupune o serioasă voioșie a ființei, o săltare dănțuitoare a ei. A inimii, în primul rînd, dar, în prelungire, și a trupului. Acum pare să răspundă spontan și mai propriu ființa chemării liturgice Sus s-avem inimile! Inima saltă la vederea sau și numai la gîndul la cel de care ești îndrăgostit. (...) Și, pentru îndrăgostiți, chiar saltă, de-odată cu ei, întreg universul!” 
(Costion Nicolescu în Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească)*Pentru mine, Extazul (cu „e” mare”, n-am greșit) este culmea cea mai înaltă a fericirii. Prin femeia iubită am înțeles mai bine și într-un timp foarte scurt, esența frumuseții vieții, am (re)desoperit lumea luminii, constatînd că iubirea ce i-o port este ca un fel de „combustibil” (n-am găsit alt termen) al vieții. Iubirea provoacă mutații serioase, din temelii, ale ființei iar cei care n-au trecut prin acest adevărat fenomen transformator, nu vor ști niciodată ce înseamnă îndrăgostirea și, mai departe, iubirea... Multe dintre lucrurile astea vor fi și-n cartea mea.*Costion ăsta, e un tip foarte fain, un băiuțel cu capul doldora de chestii deștepte! În plus, e convins că forma supremă a iubirii este prietenia... Iată o temă extrem de generoasă întru dezvoltarea unei discuții cît se poate de serioase...*Citindu-l şi recitindu-l pe Cioran (şi nu numai pe el!), de multe ori, îmi vine să-mi deschid venele... Fără glumă... Sînt fericit şi mîndru că am avut rarul privilegiu de-a fi contemporan cu români precum el... Românul Cioran este unanim recunoscut, de altfel, drept cel mai important stilist al limbii franceze! De către francezii însuşi, despre care el scrisese cu o malițiozitate nebună, în stilu-i inimitabil: ce frumoasă e limba franceză, păcat că e vorbită de francezi!
*
„Singurătatea nu te învață că eşti singur, ci singurul”, zice dragul meu Cioran, undeva, în „Caietele” sale... 
*
Prin ochi se poate vedea/simți sufletul cuiva... De fapt, mult mai corect spus, prin priviri se vede dacă cineva este acasă, dacă trupul (casa) este, cum ar fi spus maestrul nostru Caragiale, locuită... Sigur, pentru cine are ochi de văzut și răbdarea sine qua non să înțeleagă ce transmit privirile... Așadar, liniște, că ne privim în ochi!
*
„Și de aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște, și orice știință, și de aș avea atîta credință încît să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”
Sf. Apostol Pavel („Epistola către corinteni”, cap. 13)


24. Reeves 55! - Sep 5, 2019 3:38:00 PM


„Nu pot deveni o parte a lumii în care soții își îmbracă soțiile ca niște femei ușuratice. O lume în care nu există conceptul de onoare și demnitate. O lume populată de oameni în care te poți încrede numai când spun «promit!». O lume în care femeile nu își doresc copii, iar bărbații nu își doresc o familie. În care fraierii se consideră de succes stând la volanul unui automobil care aparține părinţilor.O lume în care pretindem cu ipocrizie credința în Dumnezeu, în care am uitat să iubim, iar modestia reprezintă un dezavantaj. O lume în care oamenii consumă toți banii şi timpul pentru a-și repara mașina la prima zgârietură, o lume în care femeile și bărbații nu se mai deosebesc, în numele «libertăţii de alegere», iar cei care aleg o cale diferită sunt consideraţi înapoiați.”Keanu Reeves

25. Memento - Sep 5, 2019 2:22:00 PM
De ziua limbii române (31 august)În această zi, filozoful român Mihai Șora (care în luna noiembrie a acestui an va împlini 103 ani!) a scris textele de mai jos. Ca un modest omagiu adus limbii române și, în primul rînd, părinților dumisale, adică tocmai acelora care l-au învățat s-o folosească așa cum trebuie. Dumnezeu să-i dea sănătate și putere s-o folosească în continuare la fel ca și pînă acum! Doamne ajută!
„Dați-mi voie să vi-i prezint pe Tata, Mama și, alături de dumneaei, sora mea mai mică, Maria. Fotografia a fost făcută în august 1919” Mihai ȘoraMelentie Șora„Tatăl meu, Melentie Şora, român ortodox născut în anul 1889, în satul Feneriș din Bihor. Într-o zi, învățătorul satului i-a spus bunicului meu, Teodor: „Măi, Toadii, pruncu’ ista dă-l la școală!“. Iar bătrânul a ascultat sfatul învățătorului.Tata a făcut liceul din Beiuș, singurul liceu în limba română din părțile acelea. A studiat teologia, dreptul și istoria la Budapesta, la Arad și la Cluj. A fost ales preot în satul Ianova din Banat, apoi la Izvin și, în cele din urmă, la Timișoara, unde a trăit până la sfârșitul vieții.Într-un an, pe când Banatul nu era România, pe când scriitorii de limbă română erau hăituiți și persecutați, iar cărțile lor erau arse la ordin, Tata și-a îngropat toate cărțile în limba română: ca să le salveze. Pentru el și pentru alți români ca el, unirea cu țara a însemnat şI dezgroparea din adâncuri a limbii române, scoaterea ei la lumină.Ori de câte ori vine vorba despre celebrarea limbii române, primul meu gând merge spre Tata și spre acei români care nu doar vorbeau această limbă în chip desăvârșit, nu doar o iubeau și o respectau ca pe o comoară, ci – cu toată ființa lor – umpleau acest cuvânt de conținut.” Bonus track„Mirarea care mă încearcă ori de câte ori constat productivitatea lexicală a ceea ce înseamnă – cu nuanțe mai sumbre ori mai vesele – „hoț“. Suntem bine înzestrați în această arie semantică (întocmai cum și eschimoșii au peste treizeci de cuvinte care indică zăpada).Așadar:„bandit“, „bojogar“, „borfaș“, „calpuzan“, „chesăgiu“, „ciupitor“, „cleptoman“, „coțcar“, „delapidator“, „escroc“, „farsor“, „furăcios“, „furător“, „găinar“, „hoțoman“, „impostor“, „infractor“, „înșelător“, „jefuitor“, „lotru“, „mafiot“, „mafler“, „manglitor“, „panglicar“, „papugiu“, „pasmarghiol“, „pârlea“, „pârlaci“, „pehlivan“, „pezevenghi“, „pișicher“, „plagiator“, „plastograf“, „potcaș“, „potlogar“, „prădalnic“, „prădaș“, „prădător“, „pungaș“, „robalău“, „sforar“, „spărgător“, „șalvir“, „șarlatan“, „șmecher“, „șnapan“, „șuler“, „șutitor“, „tâlhar“, „teșcar“.Și, desigur, frumușelul „penal“.”  Mihai Șora